Singurul lucru care nu se lasa asteptat este durerea care o simti atunci cand o fiinta draga pleaca de langa tine. In cazul de fata nu este vorba despre persoane, ci despre CLEO, catelusa mea, care din pacate, datorita varstei inaintate s-a lasat rapusa de .... boala.
Cuvintele sunt atat de neajutatoare in cazul de fata, dar stiu ca doar asa pot sa incerc sa readuc cateva amintiri cu ea, amintiri care vor ramane mereu in sufletul meu.
Nu am uitat nici pana astazi primele zile cand am adus-o de la Bucuresti, bagata intr-o gentuta mica si agatata de gat, de manusile de piele care le-a perforat tot drumul cu trenul pana la Victoria. Sunt multe amintiri care cand te gandesti la ele iti aduc instantaneu un zambet pe buze, dar in acelasi timp iti dau si lacrimi de durere.
Daca ma gandesc cate nebunii am facut cu ea cand era mica, de la drumurile la Fagaras in mijlocul saptamanii pentru a o vaccina, de la zilele care le-am lipsit de la scoala pentru a fi sigur ca nu pateste nimic de cand era mica.
Apoi au urmat anii cei mai jucausi alaturi de ea, de la primele incercari de dresaj, de la amintirile cu rosul cablurilor, papucilor si pana la rosul manerelor de la dulapuri. Toate acestea imi starnesc si acum ganduri care nu le voi uita niciodata. Tot in acea perioada au fost apoi primele ei incercari de intimidare cu tot ceea ce invatase. Cand facea prostii stia cum sa scape de cearta, si incercand sa iti distraga atentia chiar si facand pe mortul....
Toate aceste episoade cand trebuia sa te trezesti la 6 sa iesi la plimbare, sau sa vii noaptea la 4 de la chef, nu aveau cum sa te faca sa fi suparat, mai ales ca de fiecare data cand ajungeai acasa te intampina cu ochii ei mari care aratau cat de fericita poate fi.
Cu plecarea mea la Bucuresti la facultate am inceput sa ii simt lipsa cat se putea de mult, dar cu atat mai placute erau revederiile. Toate astea au culminat cu o perioada foarte grea cand am fost nevoit sa o trimit la restul familiei peste hotare. Atunci iarasi a fost o perioada care nu vreau sa mi-o amintesc. Stiu doar ca ulterior i-a mers iarasi foarte bine, ca s-a bucurat de o mult mai mare libertate si desigur ca a avut peste tot o viata de printesa.
Cand ma gandesc la departarea fata de familie si fata de ea, imi revin in minte acele sentimente cand te gandesti ca peste cateva clipe te reintalnesti si ca poti sa te joci cu animalul iubit. Nu iti pasa de persoane, deoarece cu ele poti vorbi, poti stii exact ce au ce au facut, iti pasa doar de EA stiind ca emotii mai mari nu exista, decat cele de la revedere. Sa nu mentionam zilele grele dupa plecare, cand ambii eram suparati si parca nu ne venea sa credem ca s-a dus concediul.
Din pacate odata cu implinirea a 10 ani au inceput sa apara usor primele semne de batranete si boala, a fost operata si dupa 2 ani au trecut fara nici o alta problema. Apoi incepand cu sfarsitul anului trecut totul a inceput sa mearga tot mai prost, alte 2 operatii, care din pacate nu au avut efectul scontat, si pana la urma a trebuit sa se dea batuta in fata unei tumori...
Tot ce ramane acum in urma sunt clipele de durere, dar in special vor ramane amintirile placute alaturi de EA. Sper ca acolo unde este acum sa ii fie cel putin la fel de bine precum i-a fost toata viata alaturi de noi si anume cei 12 ani 5 luni 10 zile si 9 ore... sau undeva pe acolo.
R.I. CLEO.....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu